Boletus edulis (Pierre Bulliard, 1782) este o ciupercă comestibilă,
din încrengătura Basidiomycota,
în familia Boletaceae și
de genul Boletus,[1] numită în popor în primul
rând hrib, hrib cenușiu sau mănătarcă,
a cărei nume generic este derivat din cuvântul latin (latină boletus=burete), fiind însăși transliterat de la cuvântul din greaca veche (greacă βωλίτης=ciupercă de sol), epitetul provenind
de la cuvântul latin (latină edulis=comestibil). Ea coabitează,
fiind un simbiont micoriza (formează
micorize pe rădăcinile arborilor).
Buretele mai are și alte denumiri românești, printre care se se
numără: copită, mitarcă, pitarcă sau pitoancă. Denumirea de „hrib” provine din
limba slavă, iar cea de „mânătarcă” prin intermediarul bulgar din cuvântul
grecesc manitaria însemnând „ciuperci” (în genere), a se vedea
și termenul mană.
Descriere
Spre
deosebire cu ciuperci de genul Agaricus care
sunt de diversificare foarte veche (între 178 și 139 milioane de ani), începând
din timpul perioadei geologice în Jurasic,
genul Boletus are
numai o vârsta între 44 și 34 milioane de ani).[2]
·
Pălăria: Ea are un diametru de 8-20 (30) cm, este destul de cărnoasă și
consistentă, la început semisferică cu marginea răsfrântă în jos spre picior,
întinzându-se apoi în formă de pernă, fiind în bătrânețe plată, ridicată,
câteodată îndoită în sus, deseori brăzdată de crăpături adânci. Cuticula este
uscată, dar la vreme umedă lipicioasă, la început netedă, la maturitate aproape
zbârcită, nu catifelată. Coloritul variază de la palid-maroniu peste maro de
nucă și gălbui-brun-închis până la maro închis, fiind în jurul marginii deseori
albicioasă. Buretele are în stadiu foarte tânăr un aspect crem-albui.
·
Tuburile și porii: Tuburile sunt de dimensiuni diferite, de o lungime până la 12 mm, de
obicei aderente la picior și se pot îndepărta foarte ușor de pălărie. Coloritul
este inițial albicios, apoi galben, galben-verzui și la vârstă verzui-măsliniu.
Porii sunt mici, unghiulari, depinde de vârstă albicioși, gălbui sau
gălbui-măslinii. Când sunt atinși, nu se pigmentează. Sporii sunt deschis
galben-verzui netezi, fusiformi, cu o picătură în mijloc, de culoare
brun-măslinie și au o mărime de 14-17 x 4,5-5,5 microni.
·
Piciorul: El are o înălțime de 6-15 cm și o lățime de 3-6 cm, este tare,
cărnos, foarte bont, devenind, odată cu avansarea în vârstă mai cilindric,
fiind foarte fin reticulat cu o rețea albicioasă până maronie pe toată
suprafața lui, câteodată numai în partea bazei sale. Coloritul piciorului
variază între albicios-crem cu nuanțe cenușii, maronii sau roșcate. Nu prezintă
un inel.
·
Carnea: Ea este albă, numai la început tare și compactă, devenind cu vârsta
moale, buretoasă, slinoasă, chiar dizgrațioasă, în orice caz mai puțin gustoasă
pe măsură ce îmbătrânește. La maturitate este zonată roșiatic sub cuticulă.
Baza este adesea de aceiași culoare cu pălăria și ciuperca nu se decolorează la
leziune. Mirosul este plăcut, slab de fructe, unii spun „de pădure” și gustul
dulceag, amintind ceva la nuci. Specimenele ajunse la maturitate deplină pot
cântări mai mult de un kilogram. Hribul cenușiu este repede năpădit de larvele
țânțarilor Mycetophila fungorum,
de ciuperca parazitară Sepedonium chrysospermum și
de gândacul Oxyporus rufus.[3][4]
Cuticula
se colorează cu Hidroxid de potasiu mai închis, iar carnea
și tuburile maro.[5]
Distribuție
și habitat
Boletus edulis pot fi găsite
în Europa continentală din nordul Scandinaviei până în Grecia și Italia, în Asia, Mexic, Maroc și
în vestul Americii de Nord,
în regiunea Munților Stâncoși la
altitudini de până la 3500 de metri.[6] Ciupercile pot crește solitar
sau în grupuri. Își au habitatul pe suprafețe dominate de arbori de stejar (Quercus robur, Quercus
petrea, Quercus palustris), pin (Pinus
sylvestris), molid, castan (Castanea sativa), mesteacăn (Betula pendula), fag (Fagus
sylvatica) și brad. Dau roade din iunie până în noiembrie,
după ploi abundente.
Hribul poate fi găsit toamna în Siria și Liban,
unde crește în grupuri mari lângă cioturile putrezite de stejar. Ea este una
dintre puținele ciuperci comestibile care crește în Emisfera
Sudică:[6] alături de diferite specii de
pin în Africa de Sud și
în apropierea teiului în Noua Zeelandă.[7]
Crește în regiunea Borgotaro din
apropiere de Parma, în Italia, unde are un statut de Denumire de origine protejată.[8]
Boletus edulis a fost găsit
în păduri de tei (Tilia) din apropierea
orașului Christchurch în Noua Zeelandă.[9] În Africa de Sud crește din abundență în
pădurile de pini de pe cuprinsul țării, de mai bine de cincizeci de ani. Nu
este o ciupercă specifică Africii de Sud, de aceea se consideră[10] că a fost introdusă accidental
odată cu pinii importați.
În anumite regiuni din Colorado și New Mexico (probabil și în alte regiuni)
există specia Boletus
barrowsii, denumită după descoperitorul ei, Chuck Barrows. Este
o micoriză (asociație simbiotică între
ciuperci și rădăcinile plantelor superioare) cu Pinus ponderosa (pinul
galben) și altfel are tendința să crească în zone unde plouă
mai puțin. Unii o găsesc la fel de bună, sau chiar mai bună
decât Boletus edulis.
Specii
înrudite
În
România [11] este
permisă recoltarea sau achiziția următoarelor specii de Boletaceae pe
lângă Boletus edulis, conform Ordinului numărul 246 din 14 aprilie 2006:
·
Boletus aereus: Hrib pucios, hrib negru, hrib arămiu ·
Boletus badius sin Imleria
badia: hrib murg ·
Boletus
calopus: hrib frumos, hrib cu picior frumos
(necomestibil) ·
Boletus erythropus: mânătarcă țigănească, hrib cărămiziu |
·
Boletus
luridus: buretele vrăjitoarei, mitarcă grasă,
pitarcă ·
Boletus subtomentosus: buza caprei ·
Leccinum
scabrum: burete călugăresc,mitarcă grasă,
pitarcă aspră ·
Suillus grevillei: untoasa cu inel |
Dar
există mai multe alte specii care aparțin genului respectiv familiei, unele
comestibile, altele otrăvitoare cu care hribul cenușiu poate fi confundat.
Pentru începători se recomandă însă, să nu recolteze exemplare prea tinere,
pentru a nu le confunda cu alte specii necomestibile sau chiar otrăvitoare.
Aici câteva exemple din familia Boletaceae: Boletus appendiculatus (comestibil,
mai mic, pori galbeni, carne gălbuie care se colorează albăstrui după tăiere),[12] Boletus aestivalis sin. Boletus
reticulatus (hrib de vară) (comestibil, gemenul lui),[13] Boletus calopus (necomestibil,
foarte amar, pori gălbui),[14] Boletus erythropus (comestibil, crud
neprielnic),[15] Boletus fragrans (comestibil,
mai mic, pori galbeni, se colorează ușor albăstrui după leziune),[16] Boletus
impolitus sin. Hemileccinum impolitum (comestibil),[17] Boletus junquilleus (gustos, mai
deschis gălbui, spori gălbui),[18] Rubro(boletus)
lupinus sin. Boletus splendidus (suspectat
otrăvitor, pori roșii),[19] Boletus luridus
(buretele vrăjitoarei) (comestibil, crud neprielnic),[20] Boletus
pulverulentus (de calitate mediocră, porii tind spre roșu),[21] Boletus radicans (necomestibil,
amar, picior fără roșu, crește numai în păduri foioase),[22] Boletus
speciosus (comestibil, mai mic, picior nereticulat și roșiatic, se
colorează ușor albăstrui după leziune),[23] Boletus
splendidus ssp. moseri[24] Boletus
(Rubroboletus) satanas (buretele dracului) (otrăvitor,
cuticulă de culoare deschisă),[25] Gyroporus castaneus (comestibil, mai
mic, tuburi și pori albicioși, pulberea sporilor galben ca lămâia)[26] sau Tylopilus
felleus (necomestibil).[27]
Valorificare
Așa cum sugerează și denumirea științifică, Boletus
edulis este comestibil, și este considerat o ciupercă de calitate
superioară ca aromă și textură. Carnea este albă, tare, cu gust ușor de alune
și carne, cu miros plăcut și textură fină și cremoasă. Hribii se consumă
proaspeți, ușor prăjiți în unt, cu paste, în rizoto, în supe și în multe alte
feluri de mâncare.
Sunt un articol culinar specific al bucătăriei
tradiționale provensale [28] și vieneze,
dar și al bucătăriei tradiționale a altor țări.[29] În Franța, alături de Boletus
edulis (sau cèpe de Bordeaux), cele mai populare
sunt Tête de nègre (capul de negru; Boletus aereus), mult mai rar decât Boletus
edulis, fiind de departe cel mai apreciat de gastronomi, dar și cel care
costă mai mult. Dar, de asemenea, Cèpe des pins (hribul de
pin; Boletus pinophilus sin. Boletus pinicola)
și Cèpe d'été (hribul de vară; Boletus reticulatus sin. Boletus
aestivalis) sunt apreciați în bucătărie, având o calitate similară.
Boletus edulis, la fel ca alți
bureți ai genului, se pot usca înșirați unul câte unul pe sfoară și atârnați la
uscat, fie la soare, fie de tavanul bucătăriei. Altă variantă este să fie
curățați, dar fără a fi spălați, și puși într-un coș de răchită sau într-o sită
de bambus, într-un loc călduț (pe sobă sau pe rezervorul de apă caldă). Odată
uscați, se păstrează cel mai bine în borcane închise etanș. Uscarea lor în
cuptor nu este indicată, deoarece se pot deteriora prin coacere. Este important
să nu se deterioreze în timpul depozitării.
Bureții sunt exportați în toată lumea și, sub formă uscată,
ajung în țări unde nu cresc în mod natural, cum ar fi Australia.
Sursa: Wikipedia